🔎 Drept procesual penal

1. Potrivit Codului de procedură penală, acțiunea penală:

1. are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul cauzat prin faptă
2. are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni și se poate exercita în tot cursul procesului penal
3. se stinge, în cursul urmăririi penale, prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare pronunțate față de inculpat

Potrivit art. 14 alin. (1) și (3) C. proc. pen., acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni și se poate exercita în tot cursul procesului penal. Tragerea la răspundere civilă delictuală este obiectul acțiunii civile (art. 19 alin. (1) C. proc. pen.), nu al acțiunii penale. În cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunțare la urmărirea penală (art. 17 alin. (1) C. proc. pen.); hotărârea de condamnare intervine în cursul judecății (art. 17 alin. (2) C. proc. pen.).

2. Potrivit art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

1. a intervenit amnistia sau a survenit decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică
2. partea civilă a renunțat la pretențiile civile ori inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei
3. există autoritate de lucru judecat sau există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege

Art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. include amnistia și decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică, iar lit. h) și i) prevăd existența unei cauze de nepedepsire și a autorității de lucru judecat, cazuri în care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu mai poate fi exercitată. Renunțarea părții civile la pretențiile civile (art. 22 C. proc. pen.) privește numai latura civilă, iar recunoașterea faptei de către inculpat nu figurează nici ea printre cazurile enumerate de art. 16 alin. (1) C. proc. pen.

3. În cursul urmăririi penale, procurorul dispune față de suspectul AA renunțarea la urmărirea penală, deși AA susține că nu a săvârșit fapta. În acest caz:

1. AA nu poate cere continuarea procesului penal, deoarece renunțarea la urmărirea penală echivalează cu o soluție de achitare
2. continuarea procesului penal poate fi cerută de persoana vătămată, dar nu de AA, care este beneficiarul soluției dispuse
3. AA poate cere continuarea procesului penal, întrucât legea îi recunoaște acest drept în cazul renunțării la urmărirea penală

Potrivit art. 18 C. proc. pen., „în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal”, deci AA are acest drept. Renunțarea la urmărirea penală nu este achitare: achitarea este o soluție a instanței de judecată (art. 17 alin. (2) C. proc. pen.), în timp ce în cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin clasare sau renunțare (art. 17 alin. (1) C. proc. pen.). Dreptul de a cere continuarea aparține suspectului sau inculpatului, nu persoanei vătămate.

4. XY, persoană vătămată prin infracțiunea săvârșită de AA, declară oral în fața instanței că se constituie parte civilă, după ce cercetarea judecătorească a început. În acest caz:

1. constituirea ca parte civilă este tardivă, iar XY nu se mai poate constitui parte civilă în proces, dar poate sesiza instanța civilă
2. constituirea ca parte civilă este valabilă, deoarece se poate face și oral, până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță
3. constituirea ca parte civilă este valabilă, dacă XY indică natura și întinderea pretențiilor, iar instanța îi acordă un termen pentru probe

Potrivit art. 20 alin. (1) C. proc. pen., „Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești”. Dacă termenul nu este respectat, persoana vătămată nu se mai poate constitui parte civilă în procesul penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă (art. 20 alin. (4) C. proc. pen.). Termenul „până la terminarea cercetării judecătorești” privește alte situații, precum modificarea pretențiilor (art. 20 alin. (5)) ori intervenția părții responsabile civilmente (art. 21 alin. (3) C. proc. pen.); forma orală (art. 20 alin. (2)) nu repară tardivitatea.

5. Potrivit art. 22 din Codul de procedură penală, în privința renunțării părții civile la pretențiile civile:

1. partea civilă poate reveni asupra renunțării, dacă o face până la terminarea dezbaterilor în primă instanță
2. renunțarea poate privi pretențiile civile în tot sau în parte și se poate face până la terminarea dezbaterilor în apel
3. după renunțare, partea civilă nu mai poate introduce acțiune la instanța civilă pentru aceleași pretenții

Art. 22 alin. (1) C. proc. pen. permite părții civile să renunțe, în tot sau în parte, la pretențiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor în apel, iar potrivit alin. (3) „Partea civilă nu poate reveni asupra renunțării și nu poate introduce acțiune la instanța civilă pentru aceleași pretenții”. Revenirea asupra renunțării este exclusă în orice fază a procesului, deci și înainte de terminarea dezbaterilor în primă instanță.

6. SC Alfa SRL, constituită parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului AA, este dizolvată în cursul judecății, iar lichidatorul dorește să continue acțiunea civilă în același proces. În acest caz:

1. acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale, dacă lichidatorul își exprimă opțiunea până la terminarea cercetării judecătorești
2. acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale, dacă lichidatorul își exprimă opțiunea în cel mult două luni de la dizolvare
3. acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale, dacă lichidatorul își exprimă opțiunea în cel mult șase luni de la dizolvare

Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. pen., în caz de dizolvare a părții civile, acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale dacă lichidatorii își exprimă opțiunea de a continua exercitarea ei „în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării”. Termenul legal este de două luni și curge de la dizolvare: nici termenul de șase luni, nici momentul terminării cercetării judecătorești nu sunt prevăzute de lege. Dacă opțiunea nu este exprimată în termen, instanța lasă acțiunea civilă nesoluționată (art. 25 alin. (6) C. proc. pen.), iar aceasta poate fi introdusă la instanța civilă (art. 27 alin. (2) C. proc. pen.).

7. Potrivit art. 27 din Codul de procedură penală, în privința acțiunii în repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, introdusă la instanța civilă:

1. persoana vătămată constituită parte civilă poate introduce acțiune la instanța civilă, dacă procesul penal a fost suspendat
2. partea civilă nu mai poate acționa la instanța civilă după ce hotărârea definitivă a lăsat nesoluționată acțiunea civilă
3. în cazul persoanei neconstituite parte civilă, judecata civilă se suspendă după punerea în mișcare a acțiunii penale, cel mult un an

Art. 27 alin. (3) C. proc. pen. permite persoanei vătămate constituite parte civilă să introducă acțiune la instanța civilă dacă procesul penal a fost suspendat, iar alin. (7) prevede că, în cazul persoanei care nu s-a constituit parte civilă (alin. (1)), judecata civilă se suspendă după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an. Este falsă afirmația că partea civilă nu ar mai putea acționa la instanța civilă după o hotărâre definitivă care a lăsat nesoluționată acțiunea civilă: art. 27 alin. (2) C. proc. pen. îi permite tocmai acest lucru.

8. Potrivit Codului de procedură penală, partea responsabilă civilmente este persoana care:

1. a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală și are calitatea de subiect procesual principal
2. exercită acțiunea civilă împotriva inculpatului în procesul penal, în calitate de succesor al persoanei care a suferit prejudiciul
3. are, potrivit legii civile, obligația legală sau convențională de a repara prejudiciul și este chemată să răspundă în proces

Art. 86 C. proc. pen. definește partea responsabilă civilmente ca persoana care, potrivit legii civile, are „obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte” prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces. Persoana care a suferit vătămarea prin fapta penală este persoana vătămată (art. 79 C. proc. pen.), iar cel care exercită acțiunea civilă în procesul penal, inclusiv succesorii persoanei prejudiciate, este partea civilă (art. 84 C. proc. pen.).

9. Potrivit art. 84 din Codul de procedură penală, au calitatea de parte civilă:

1. persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal, împotriva inculpatului
2. succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal
3. procurorul care exercită acțiunea civilă pentru persoana vătămată lipsită de capacitate de exercițiu

Art. 84 alin. (1) C. proc. pen. prevede că persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte civilă, iar alin. (2) recunoaște aceeași calitate succesorilor persoanei prejudiciate, dacă exercită acțiunea civilă în procesul penal. Procurorul care exercită acțiunea civilă pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu o face „în numele acesteia” (art. 19 alin. (3) C. proc. pen.) și nu devine parte: potrivit art. 32 alin. (2) C. proc. pen., părțile sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

10. Potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, în procedura de cameră preliminară și în judecată, asistența juridică NU este obligatorie, în lipsa altei împrejurări prevăzute de lege, atunci când legea prevede pentru infracțiune:

1. pedeapsa detențiunii pe viață, alternativ cu pedeapsa închisorii
2. pedeapsa închisorii cu limitele speciale cuprinse între 1 și 5 ani
3. pedeapsa închisorii cu limitele speciale cuprinse între 3 și 8 ani

Art. 90 lit. c) C. proc. pen. impune asistența juridică obligatorie în cameră preliminară și în judecată când legea prevede „pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani”. Detențiunea pe viață și închisoarea cu maximul special de 8 ani depășesc acest prag, deci asistența este obligatorie. Închisoarea cu maximul special de 5 ani nu este „mai mare de 5 ani”, astfel că, fără alt caz din art. 90 C. proc. pen., asistența nu este obligatorie.

11. În privința avocatului din oficiu, potrivit art. 91 din Codul de procedură penală:

1. delegația avocatului din oficiu încetează la prezentarea avocatului ales de suspect sau de inculpat
2. avocatul din oficiu poate refuza să se prezinte la cererea organului judiciar, dacă nu a fost ales
3. dacă avocatul lipsește la judecarea cauzei și nu poate fi înlocuit potrivit legii, cauza se amână

Art. 91 alin. (4) C. proc. pen. prevede că „Delegația apărătorului din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales”, iar alin. (5) că, dacă avocatul lipsește la judecarea cauzei și nu poate fi înlocuit în condițiile alin. (2), cauza se amână. Potrivit alin. (3), avocatul din oficiu desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă și efectivă, deci nu poate refuza pe motiv că nu a fost ales.

12. BB, minor în vârstă de 15 ani, cu capacitate de exercițiu restrânsă, este persoană vătămată prin fapta penală săvârșită de AA și pretinde repararea prejudiciului. În acest caz, în procesul penal:

1. exercitarea acțiunii civile se amână până la majoratul lui BB, care nu are capacitate de exercițiu deplină
2. asistența juridică a lui BB este obligatorie, deoarece persoana vătămată are capacitate de exercițiu restrânsă
3. acțiunea civilă se exercită în numele lui BB de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror

Art. 93 alin. (4) C. proc. pen. prevede că asistența juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă are capacitate de exercițiu restrânsă, iar art. 19 alin. (3) C. proc. pen. că, în acest caz, „acțiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror”. Legea nu amână exercitarea acțiunii civile până la majoratul persoanei vătămate: lipsa capacității depline de exercițiu schimbă doar modul în care acțiunea civilă este exercitată.

13. Potrivit art. 99 din Codul de procedură penală, în materia sarcinii probei:

1. în acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, nu persoanei cercetate
2. inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare
3. în acțiunea civilă sarcina probei aparține inculpatului, care trebuie să dovedească lipsa prejudiciului

Art. 99 alin. (1) C. proc. pen. prevede că „sarcina probei aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile” (ori procurorului care exercită acțiunea civilă, în cazurile din text), iar alin. (2) că suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. Afirmația privind inculpatul în acțiunea civilă este falsă: sarcina probei în acțiunea civilă revine părții civile, nu inculpatului.

14. Mandatul de percheziție domiciliară emis față de AA este declarat nul. Documentele ridicate l-au condus pe procuror la martorul BB, care putea fi identificat și prin verificarea unor registre publice. În acest caz:

1. documentele ridicate rămân în dosarul cauzei, deoarece nulitatea mandatului nu afectează modul în care au fost obținute
2. declarația lui BB se exclude, întrucât provine din probe obținute în mod nelegal, chiar dacă BB putea fi identificat altfel
3. documentele ridicate se exclud, iar declarația lui BB se poate folosi, deoarece putea fi obținută și în alt mod

Potrivit art. 102 alin. (3) C. proc. pen., nulitatea actului prin care s-a autorizat administrarea unei probe „determină excluderea probei, precum și înlăturarea din dosarul cauzei a mijlocului de probă corespunzător probei excluse”, deci documentele ridicate se exclud. Conform art. 102 alin. (4) C. proc. pen., „Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod”; declarația lui BB putea fi obținută altfel, deci nu se exclude.

15. Potrivit principiului loialității administrării probelor, prevăzut de art. 101 din Codul de procedură penală:

1. organele judiciare nu pot provoca o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, pentru a obține o probă
2. pot fi folosite metode de ascultare care afectează capacitatea de a relata faptele, dacă persoana ascultată își dă consimțământul
3. organele judiciare pot face promisiuni ori îndemnuri persoanei ascultate, cu condiția să nu folosească violențe sau amenințări

Art. 101 alin. (3) C. proc. pen. interzice organelor judiciare penale să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale în scopul obținerii unei probe. Metodele de ascultare care afectează capacitatea de a relata faptele sunt interzise, iar „Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare” (alin. (2)). Alin. (1) oprește nu doar violențele și amenințările, ci și promisiunile ori îndemnurile făcute pentru a obține probe.

16. Potrivit art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală, în privința declarațiilor inculpatului:

1. refuzul de a da declarații poate fi interpretat ca o dovadă a vinovăției
2. inculpatul are dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal
3. declarațiile date de inculpat pot fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa

Art. 83 lit. a) C. proc. pen. recunoaște inculpatului dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că, „dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă”, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa. Dreptul la tăcere se poate exercita și în cursul audierii (art. 109 alin. (3) C. proc. pen.). Interpretarea refuzului drept dovadă a vinovăției ar fi o consecință defavorabilă, exclusă de lege.

17. CC, fratele inculpatului AA, este citat de procuror în calitate de martor în cauza în care AA este cercetat. În acest caz:

1. CC nu poate fi audiat ca martor, deoarece are calitatea de frate al unui inculpat în aceeași cauză
2. CC are dreptul de a refuza să fie audiat ca martor, iar organul judiciar îi comunică acest drept
3. CC este obligat să declare, deoarece dreptul de a refuza îl au soțul și descendenții, nu și frații

Art. 117 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. recunoaște dreptul de a refuza audierea ca martor persoanelor menționate: „soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului”, iar alin. (2) obligă organele judiciare să le comunice dreptul de a nu da declarații. Calitatea de rudă nu exclude audierea: orice persoană poate fi citată ca martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali (art. 115 alin. (1) C. proc. pen.). Frații sunt, așadar, titulari ai dreptului de a refuza.

18. Potrivit art. 124 din Codul de procedură penală, în privința audierii martorului minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani:

1. audierea are loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a reprezentantului instituției și a unui psiholog
2. martorul depune jurământul la fel ca martorul major, iar prezența psihologului depinde de cererea părinților
3. martorul nu depune jurământ, dar organul judiciar îi atrage atenția să spună adevărul în declarația dată

Art. 124 alin. (1) C. proc. pen. prevede că audierea martorului minor de până la 14 ani are loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori reprezentantului instituției căreia îi este încredințat minorul, precum și a unui psiholog stabilit de organul judiciar, iar alin. (5) că martorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, dar i se atrage atenția să spună adevărul. Afirmația privind jurământul în aceleași condiții ca la martorul major este falsă, iar psihologul este prezent potrivit legii, nu la cererea părinților.

19. Procurorul efectuează la sediul SC Alfa SRL o percheziție pe baza unui mandat emis de judecătorul de drepturi și libertăți. Reprezentantul societății cere prezența avocatului său. În acest caz:

1. începerea percheziției este amânată până la sosirea avocatului, fără limită de timp, pentru a se asigura o apărare efectivă
2. percheziția începe de îndată, deoarece dreptul de a fi asistat de avocat nu se aplică persoanei juridice
3. începerea percheziției se amână până la sosirea avocatului, dar nu mai mult de două ore de la comunicarea dreptului

Potrivit art. 159 alin. (6) și (9) C. proc. pen., dreptul de a fi asistat de avocat se comunică și reprezentantului persoanei juridice, iar dacă se solicită prezența avocatului, „începerea percheziției este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat”. Amânarea are, așadar, o limită de timp, iar în cazuri excepționale percheziția poate începe și înainte de expirarea termenului.

20. Potrivit art. 158 din Codul de procedură penală, în procedura de încuviințare a percheziției domiciliare în cursul urmăririi penale:

1. cererea procurorului se soluționează în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părților
2. încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii nu este supusă căilor de atac
3. mandatul emis poate fi folosit de mai multe ori, în limita perioadei pentru care a fost emis, de cel mult 15 zile

Art. 158 alin. (5) C. proc. pen. prevede că cererea se soluționează în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părților, participarea procurorului fiind obligatorie, iar alin. (9) că încheierea judecătorului de drepturi și libertăți nu este supusă căilor de atac. Mandatul trebuie să cuprindă perioada pentru care a fost emis, de cel mult 15 zile, dar și „mențiunea că mandatul de percheziție poate fi folosit o singură dată” (alin. (7) lit. j)), deci afirmația despre folosirea repetată este falsă.

21. Potrivit Codului de procedură penală, în privința măsurii preventive a reținerii:

1. poate fi dispusă pentru cel mult 24 de ore, fără a se include timpul strict necesar conducerii suspectului la sediul organului judiciar
2. poate fi luată după audierea suspectului sau a inculpatului, în prezența avocatului ales ori numit din oficiu, în condițiile legii
3. se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere motivată, la propunerea procurorului, pentru cel mult 48 de ore

Potrivit art. 209 alin. (3) C. proc. pen., reținerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore, fără a include timpul strict necesar conducerii suspectului la sediul organului judiciar. Potrivit art. 209 alin. (5) C. proc. pen., măsura poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezența avocatului ales ori numit din oficiu. Reținerea nu se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, ci de organul de cercetare penală sau de procuror, prin ordonanță (art. 203 alin. (1) și art. 209 alin. (10) C. proc. pen.), iar durata de 48 de ore nu este cea prevăzută de lege.

22. Suspectul AA a fost reținut prin ordonanța unui organ de cercetare penală al poliției judiciare, într-o cauză aflată sub supravegherea unui procuror. În acest caz:

1. AA poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea reținerii, iar acesta se pronunță de îndată
2. procurorul supraveghează activitatea organului de cercetare penală astfel încât AA să nu fie reținut decât în cazurile și în condițiile legii
3. AA poate face contestație la judecătorul de drepturi și libertăți, în termen de 48 de ore de la comunicarea ordonanței de reținere

Potrivit art. 209 alin. (14) C. proc. pen., împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-a luat reținerea, suspectul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea duratei măsurii, iar procurorul se pronunță de îndată, prin ordonanță. Potrivit art. 299 alin. (2) C. proc. pen., procurorul exercită supravegherea activității organelor de cercetare penală astfel ca niciun suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, deci și în privința lui AA. Contestația la judecătorul de drepturi și libertăți, în 48 de ore, vizează încheierile acestuia privind măsurile preventive (art. 204 alin. (1) C. proc. pen.), nu ordonanța de reținere, atacabilă numai cu plângere.

23. Potrivit Codului de procedură penală, în cursul urmăririi penale, în privința organului care poate lua măsurile preventive față de inculpat:

1. arestul la domiciliu și arestarea preventivă pot fi luate numai de judecătorul de drepturi și libertăți, la propunerea procurorului
2. controlul judiciar pe cauțiune poate fi luat numai de judecătorul de drepturi și libertăți, la propunerea procurorului
3. reținerea poate fi luată de procuror sau de judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere motivată pronunțată în camera de consiliu

Potrivit art. 203 alin. (3) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale arestul la domiciliu și arestarea preventivă pot fi luate numai de judecătorul de drepturi și libertăți, care se pronunță la propunerea motivată a procurorului (art. 219 alin. (1) și art. 224 alin. (1) C. proc. pen.). Controlul judiciar pe cauțiune poate fi dispus în urmărirea penală și de procuror, prin ordonanță, nu numai de judecătorul de drepturi și libertăți (art. 203 alin. (2) și art. 216 alin. (1) C. proc. pen.). Reținerea se ia de organul de cercetare penală sau de procuror, prin ordonanță, nu de judecătorul de drepturi și libertăți prin încheiere (art. 203 alin. (1) și (4) C. proc. pen.).

24. Potrivit Codului de procedură penală, în privința duratei controlului judiciar în cursul urmăririi penale:

1. măsura se poate dispune de procuror pe cel mult 60 de zile și poate fi prelungită de acesta, prin ordonanță, cu cel mult 60 de zile de fiecare dată
2. prelungirea se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, la propunerea procurorului, pentru o durată de cel mult 30 de zile de fiecare dată
3. durata totală a măsurii nu poate depăși 2 ani, dacă legea prevede pentru infracțiune detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani

Potrivit art. 215^1 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în urmărirea penală controlul judiciar se dispune de procuror sau de judecătorul de drepturi și libertăți pe cel mult 60 de zile, iar prelungirea o dispune procurorul prin ordonanță, fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. Potrivit art. 215^1 alin. (6) C. proc. pen., durata măsurii nu poate depăși 2 ani când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani (1 an, pentru amendă sau închisoare de cel mult 5 ani). Prelungirea nu revine judecătorului de drepturi și libertăți pentru câte 30 de zile: chiar dacă acesta a luat măsura, prelungirea o dispune procurorul (art. 215^1 alin. (3) C. proc. pen.).

25. Controlul judiciar pe cauțiune, în cursul urmăririi penale, este măsura preventivă care:

1. poate fi dispusă de procuror, dacă sunt întrunite condițiile arestării preventive, măsura este suficientă, iar inculpatul depune cauțiune
2. se ia fără a se aplica dispozițiile privind conținutul controlului judiciar și durata acestuia, fiind o măsură cu totul distinctă de acesta
3. presupune depunerea unei sume de bani, cauțiunea neputând consta în constituirea unei garanții reale mobiliare ori imobiliare

Potrivit art. 216 alin. (1) C. proc. pen., în urmărirea penală procurorul poate dispune controlul judiciar pe cauțiune dacă sunt întrunite condițiile art. 223 alin. (1) și (2), adică cele ale arestării preventive, măsura este suficientă pentru scopul prevăzut la art. 202 alin. (1), iar inculpatul depune o cauțiune. Potrivit art. 216 alin. (3) C. proc. pen., dispozițiile art. 212-215^1 privind controlul judiciar, inclusiv conținutul și durata acestuia, se aplică în mod corespunzător, deci măsura nu este independentă de ele. Cauțiunea se poate consemna și prin constituirea unei garanții reale, mobiliare ori imobiliare, nu doar prin depunerea unei sume de bani (art. 217 alin. (1) C. proc. pen.).

26. Inculpatul AA este cercetat în stare de libertate pentru o infracțiune de lovire săvârșită asupra soției sale, cu care locuiește. Procurorul apreciază că este necesară luarea unei măsuri preventive. În acest caz:

1. arestul la domiciliu nu poate fi dispus de judecătorul de drepturi și libertăți, ci de procuror, prin ordonanță, cu acordul scris al soției
2. arestul la domiciliu poate fi dispus de judecătorul de drepturi și libertăți, cu condiția audierii prealabile a soției în calitate de martor
3. arestul la domiciliu nu poate fi dispus, existând suspiciunea unei infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie cu care AA locuiește

Potrivit art. 218 alin. (3) C. proc. pen., arestul la domiciliu nu poate fi dispus cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie cu care acesta locuiește, cum este soția lui AA. Interdicția nu este înlăturată prin audierea soției ca martor, condiție pe care legea nu o prevede. Nici procurorul nu poate dispune arestul la domiciliu, care se ia în cursul urmăririi penale de judecătorul de drepturi și libertăți (art. 203 alin. (3) și art. 218 alin. (1) C. proc. pen.), iar acordul soției nu este prevăzut de lege.

27. Potrivit Codului de procedură penală, în privința arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale:

1. poate fi luat de procuror pe cel mult 60 de zile, ca și controlul judiciar, iar prelungirile nu au o durată maximă
2. poate fi dispus de judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere motivată, pe o durată de cel mult 30 de zile
3. poate fi prelungit numai în caz de necesitate, cu cel mult 30 de zile la fiecare prelungire, dacă se mențin temeiurile

Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, de judecătorul de drepturi și libertăți (art. 218 alin. (1) C. proc. pen.). Potrivit art. 222 alin. (2) C. proc. pen., prelungirea este posibilă numai în caz de necesitate, dacă se mențin temeiurile sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Termenul de 60 de zile este cel al controlului judiciar (art. 215^1 C. proc. pen.), iar procurorul nu dispune arestul la domiciliu.

28. Potrivit Codului de procedură penală, dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune, arestarea preventivă a acestuia:

1. poate fi luată dacă inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată
2. poate fi luată dacă inculpatul încearcă să influențeze un martor ori un expert sau să ascundă mijloace materiale de probă
3. poate fi dispusă de procuror, prin ordonanța sa motivată, dacă legea prevede pentru faptă închisoarea de 5 ani sau mai mare

Potrivit art. 223 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., arestarea preventivă poate fi luată dacă, pe lângă suspiciunea rezonabilă privind săvârșirea infracțiunii, inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. Potrivit art. 223 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., măsura poate fi luată și dacă inculpatul încearcă să influențeze un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă. Măsura nu o dispune procurorul prin ordonanță, ci, în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți (art. 223 alin. (1) C. proc. pen.), iar pragul de 5 ani ține de ipoteza ordinii publice din art. 223 alin. (2) C. proc. pen.

29. În cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți a dispus față de inculpatul AA, reținut anterior 24 de ore, arestarea preventivă pentru 30 de zile, apoi a admis trei prelungiri succesive de câte 30 de zile. Care este durata totală maximă cu care arestarea preventivă a lui AA mai poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, prin una sau mai multe prelungiri?

1. 30 de zile
2. 60 de zile
3. 90 de zile

Potrivit art. 236 alin. (4) C. proc. pen., durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate fi mai mare de 180 de zile, iar reținerea de 24 de ore nu se deduce din durata arestării preventive (art. 226 alin. (2) C. proc. pen.). Calcul: 30 + 3 x 30 = 120 de zile de arestare preventivă consumate, deci 180 - 120 = 60 de zile mai pot fi acordate prin noi prelungiri. Rezultatul de 90 de zile omite arestarea inițială de 30 de zile (180 - 3 x 30), iar cel de 30 de zile confundă durata totală rămasă cu limita unei singure prelungiri (art. 236 alin. (2) și (3) C. proc. pen.).

30. Potrivit Codului de procedură penală, în privința încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți ia sau prelungește o măsură preventivă în cursul urmăririi penale:

1. contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea și nu suspendă executarea măsurii
2. contestația formulată de inculpat se soluționează în 48 de ore de la înregistrare, termenul de depunere fiind de 5 zile
3. inculpatul și procurorul pot formula contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare

Potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul și procurorul pot face contestație în 48 de ore de la pronunțare sau comunicare, depusă la judecătorul care a pronunțat încheierea și înaintată judecătorului de la instanța superioară. Potrivit art. 204 alin. (3) C. proc. pen., contestația împotriva încheierii de luare sau prelungire nu este suspensivă de executare. Termenele sunt inversate în varianta greșită: contestația inculpatului se soluționează în 5 zile de la înregistrare (art. 204 alin. (4) C. proc. pen.), iar depunerea se face în 48 de ore.

31. Procurorul a dispus prin ordonanță, într-o cauză aflată în urmărire penală, sechestrul asupra unui imobil al inculpatului AA, pentru a garanta repararea pagubei produse prin infracțiune. În acest caz:

1. AA poate face plângere la prim-procurorul parchetului în 20 de zile de la comunicare, iar plângerea suspendă executarea sechestrului
2. AA nu poate ataca ordonanța, întrucât măsurile asigurătorii se dispun de instanța de judecată, la cererea expresă a procurorului
3. AA poate face contestație la judecătorul de drepturi și libertăți în 3 zile de la comunicare, fără efect suspensiv asupra măsurii

Potrivit art. 249 alin. (1) și (6^1) C. proc. pen., în forma dată prin Legea nr. 70/2025, în cursul urmăririi penale măsurile asigurătorii sunt luate de procuror prin ordonanță, nu de instanță. Potrivit art. 250 alin. (1) și (2) C. proc. pen., suspectul, inculpatul, partea civilă sau orice altă persoană interesată poate face contestație în 3 zile de la comunicarea ordonanței, la judecătorul de drepturi și libertăți, iar contestația nu este suspensivă de executare. Termenul de 20 de zile privește plângerea împotriva soluțiilor de clasare (art. 339 alin. (4) C. proc. pen.), iar introducerea unei plângeri nu suspendă aducerea la îndeplinire a actului atacat (art. 336 alin. (3) C. proc. pen.).

32. Potrivit Codului de procedură penală, în privința restituirii lucrurilor și a restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii:

1. procurorul poate dispune, în urmărirea penală, restituirea lucrurilor ridicate care sunt proprietatea persoanei vătămate
2. instanța de judecată poate lua, în cursul judecății, măsuri de restabilire a situației anterioare, când restabilirea este posibilă
3. restituirea lucrurilor ridicate are loc chiar dacă îngreunează stabilirea situației de fapt și justa soluționare a cauzei

Potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. pen., procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți, în urmărirea penală, constată la cerere sau din oficiu că lucrurile ridicate sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept și dispune restituirea lor. Potrivit art. 256 C. proc. pen., instanța poate lua în cursul judecății măsuri de restabilire a situației anterioare, când schimbarea a rezultat din infracțiune și restabilirea este posibilă. Potrivit art. 255 alin. (2) C. proc. pen., restituirea are loc numai dacă nu sunt îngreunate stabilirea situației de fapt și justa soluționare a cauzei.

33. Agentul procedural al instanței se prezintă la domiciliul lui BB pentru a-i comunica o citație, dar BB nu se află acasă. În acest caz:

1. citația poate fi înmânată soțului lui BB, unei rude ori unei persoane care locuiește cu el sau care îi primește corespondența
2. citația poate fi înmânată unui copil de 12 ani care locuiește cu BB, dacă acesta semnează în locul lui dovada de primire a citației
3. agentul afișează de îndată înștiințarea pe ușa locuinței, fără a mai căuta alte persoane cărora să le poată înmâna citația

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. pen., dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citația soțului, unei rude sau oricărei persoane care locuiește cu ea ori care în mod obișnuit îi primește corespondența. Același text interzice înmânarea citației unui minor sub 14 ani, astfel încât copilul de 12 ani nu o poate primi, chiar dacă ar semna dovada de primire. Afișarea înștiințării pe ușa locuinței intervine numai în lipsa persoanelor arătate la alin. (1) și (2), după ce agentul s-a interesat când o poate găsi pe persoana citată (art. 261 alin. (4) C. proc. pen.).

34. Potrivit Codului de procedură penală, în privința executării mandatului de aducere:

1. refuzul persoanei de a însoți organul însărcinat cu executarea face ca mandatul să înceteze, iar organul judiciar dispune o nouă citare a ei
2. dacă persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care îl execută sau încearcă să fugă, ea este adusă prin constrângere
3. dacă persoana nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat constată aceasta într-un proces-verbal, înaintat de îndată organului judiciar

Potrivit art. 266 alin. (1) C. proc. pen., dacă persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, ea este adusă prin constrângere. Potrivit art. 266 alin. (3) C. proc. pen., dacă persoana nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea constată aceasta într-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală sau instanței. Refuzul de a însoți nu face ca mandatul să înceteze și nu atrage o nouă citare, ci tocmai aducerea prin constrângere.

35. AA, aflat în arest preventiv, are de exercitat un drept procesual într-un termen pe zile a cărui ultimă zi, calculată potrivit legii, cade într-o duminică. AA predă cererea administrației locului de deținere în lunea imediat următoare, zi lucrătoare. În acest caz:

1. termenul expiră duminică, iar cererea depusă luni este tardivă, deși ultima zi a termenului a fost nelucrătoare
2. termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează, deoarece ultima zi cade într-o zi nelucrătoare
3. actul depus înăuntrul termenului la administrația locului de deținere este considerat ca făcut în termen

Potrivit art. 269 alin. (4) C. proc. pen., când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, cum este duminica din speță, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează, adică luni, astfel încât cererea nu este tardivă. Potrivit art. 270 alin. (1) C. proc. pen., actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administrația locului de deținere este considerat ca făcut în termen, înregistrarea făcută de aceasta servind ca dovadă a datei depunerii. Afirmația că termenul expiră duminică ignoră prelungirea prevăzută de art. 269 alin. (4) C. proc. pen.